FAMILIA
Rădăcinile Mele
Mama Sofia: Inima Casei Noastre
Mama a fost pentru mine o ancoră de lumină și un model de echilibru între minte, inimă și vocație. A fost o elevă exemplară, muncitoare și dedicată, terminând școala cu diplomă roșie. Visul ei inițial era medicina, însă a ales fizica - nu ca o renunțare, ci ca parte dintr-o călătorie mai mare, care i-a deschis drumuri spre cercetare și o carieră academică strălucitoare.
Și-a continuat studiile cu un doctorat și a devenit cercetător la Academia de Științe a Moldovei. Știința a fost profesia ei, dar muzica a fost spațiul ei de respirație. Ani la rând a cântat în corul Academiei de Științe, sub bagheta dirijorului Victor Creangă, găsind acolo armonia dintre familie, carieră și pasiune.
Mamă a două fete – Diana și Victoria – a fost inima casei: caldă, creativă, mereu cu un cântec pe buze și cu o masă plină de bunătăți pregătite cu drag. A inspirat prin puterea ei blândă, prin generozitate și prin devotamentul cu care a ținut familia unită. A fost, și rămâne, cel mai puternic exemplu al meu de curaj, feminitate și iubire necondiționată.
Tata Victor: Disciplină și Direcție
Tata a fost întotdeauna energia solară a familiei: un bărbat carismatic, inteligent și extrem de muncitor. Originar dintr-un sat din nordul Moldovei, a ajuns în Chișinău după ce a terminat școala cu excelență, hotărât să-și croiască propriul drum. A studiat fizica, unde a întâlnit-o pe mama – începutul unei vieți frumoase în doi.
Cu o naturală înclinație spre leadership, a susținut doctorantura și a avansat rapid în funcții de conducere în instituțiile de specialitate din Moldova. Era un om cu o minte puternică, o prezență respectată și o capacitate rară de a ghida oamenii din jurul lui.
Pentru mine, tata a fost simbolul perseverenței și al ambiției pozitive. Mi-a transmis puterea de a-mi urma visurile, disciplina de a munci pentru ele și încrederea că pot să mă reinventez oriunde în lume. A fost și rămâne figura paternă care a ținut familia ancorată în valori și curaj.
Sora Diana: Zâmbetul care rămâne
Diana a fost o prezență calmă, disciplinată și extraordinar de luminoasă încă din copilărie. A crescut într-un ritm frumos: elevă de nota 10, absolventă cu medalie de aur a Școlii Medii nr. 39 și sportivă de performanță. Gimnastica artistică i-a adus titlul de Maestru în Sport al URSS și ani întregi în selecționata republicii.
A urmat apoi Facultatea de Medicină, unde a excelat la fel ca în toate etapele vieții ei. Și-a întemeiat o familie, a devenit mama lui Gheorghe, iar mai târziu și-a continuat vocația în cercetare la Academia de Științe a Moldovei, susținând o teză de doctorat în domeniul medicinei sociale.
Pentru mine, însă, Diana a fost mai mult decât o soră - a fost prietena mea. Diferența de 15 ani dintre noi a transformat relația noastră într-una plină de grijă, răbdare și joacă. M-a purtat cu ea la școală, m-a protejat, mi-a fost cel mai cald om. Optimismul ei, energia ei bună și felul în care rămânea puternică în fața vieții au fost inspirația mea timp de mulți ani. Pierderea ei la 37 de ani a fost o rană profundă pentru familia noastră, dar și o amintire că lumina unei persoane nu dispare - rămâne în tot ceea ce am devenit.
O familie care mi-a dat aripi
Cu o diferență de 15 ani față de sora mea, Diana, am venit pe lume în familia Donu într-un moment în care ambii mei părinți își susținuseră deja doctoratele și se aflau în plină ascensiune a carierei lor de fizicieni.
Mama, Sofia, pe lângă faptul că era privighetoarea corului Academiei de Științe și un savant talentat, a fost în primul rând o mamă grijulie și o aventurieră în cel mai bun sens al cuvântului. Personalitatea ei poate fi descrisă perfect printr-o istorioară care îmi aduce mereu zâmbetul pe buze.
În a noua lună de sarcină cu mine, i s-a făcut poftă de cireșe. Fără a sta prea mult pe gânduri, s-a urcat în cireșul din grădina buneilor. Tatăl meu, emoționat la vederea acestei imagini, i-a cerut să coboare, însă mama, calmă și stăpână pe sine, și-a continuat liniștită momentul de bucurie.
Ce lecție minunată de a trăi clipa — aici și acum, când inima cere!
Am avut o copilărie fericită, în care am avut libertatea de a-mi descoperi talentele și de a explora lumea în ritmul meu. Din puținul pe care îl aveam, mama m-a mutat la Școala nr. 56 (actualmente Liceul „Spiru Haret”), pentru a avea acces la profesori dedicați și programe de calitate. Tot ea m-a înscris la Școala de Muzică nr. 5 (astăzi „Eugen Doga”), la secția de pian — un gest care mi-a deschis drumul artistic.
Pe lângă școala de muzică, urmam cercul de dansuri populare, o activitate apropiată sufletului meu, care a continuat până în momentul plecării mele în Cehia pentru studiile de master. Îmi amintesc cu drag prima călătorie peste hotare cu ansamblul „Miorița”, condus de maestra Valentina Cocea. Festivalul era în Georgia, iar cheltuielile de drum depășeau posibilitățile noastre. Totuși, mama a mers la comitetul sindical al Academiei de Științe și a obținut sprijinul necesar, doar ca eu să pot merge. Din puținul nostru, a știut întotdeauna să găsească soluții pentru fericirea noastră. O tărie de caracter de nedescris într-o ființă atât de gingașă și plină de lumină. Îi sunt pentru totdeauna recunoscătoare.
În viața de zi cu zi, mama era o gospodină desăvârșită, care iubea să primească oaspeți și era mereu sufletul petrecerii. Îi cucerea pe toți cu plăcintele și bucatele pregătite cu drag. Majoritatea ingredientelor erau produse în casă — ea credea cu toată ființa că adevărata savoare vine din simplitate, grijă și tradiție. Chiar și după ce am descoperit gusturi sofisticate din bucătăriile lumii, tânjeam mereu după bunătățile ei, făcute cu inima.
Îmi aduc aminte că, în fiecare an, colegii mamei din laboratorul de fizică așteptau cu nerăbdare ziua de 25 ianuarie, ziua ei de naștere. Îi invita mereu acasă, iar ei povestesc și astăzi că, deși iubeau sărbătorile de iarnă, cel mai mult așteptau aniversarea Soficăi — fiindcă bucatele ei erau pur și simplu extraordinare. Totul făcut cu atâta iubire. Mama era, în esență, un om care emana dragoste în tot ceea ce făcea.
Privind înapoi, pot spune cu certitudine că mama mea a fost o femeie excepțională – nu doar pentru că mi-a fost mamă, ci pentru că într-o simplitate atât de firească încăpea o lume întreagă: un savant de succes, o femeie frumoasă în suflet și în trup, o cântăreață talentată și o gospodină fără egal.
Am moștenit tot ce e mai bun și mai frumos de la ambii părinți, însă mama s-a deosebit prin ușurința cu care pășea prin viață. Vedea frumosul acolo unde alții vedeau umbre, zâmbea chiar și atunci când îi era greu.
Recunoștința mea pentru ea nu are granițe. Fiecare realizare de-a mea o simt ca fiind și a ei. M-am decis demult: atât mama, tata cât și sora mea, Diana, vor continua să trăiască prin mine, prin visurile și pașii mei înainte. Acest gând îmi dă putere și îmi ține drumul drept.
Perioada în care am pierdut-o pe Diana, răpusă de o boală incurabilă, a fost una dintre cele mai grele ale vieții noastre. În același an am câștigat o bursă în Cehia și nu eram sigură că ar fi potrivit să-mi las părinții singuri. Mama, însă, a insistat să plec — pentru că știa că este important pentru viitorul meu. Mi-a oferit curajul de care aveam nevoie exact când ea avea cel mai mult nevoie de sprijinul meu.
A încercat să meargă mai departe, deși durerea pierderii fiicei ei a fost cu siguranță cea mai grea povară pe care a dus-o vreodată.
Am pierdut trei persoane importante din familia mea, și totuși simt că sunt alături de mine. Ii port cu mine în tot ceea ce fac. Ori de câte ori cuceresc un munte – la propriu sau la figurat – o fac și pentru ele. Ei trăiesc prin mine, iar acest lucru mă ajută să merg înainte cu încredere și blândețe.
Duc numele nostru cu onoare și promit să rămân un promotor al valorilor familiei noastre.
Cu sufletul în palme, Vica
restituiri în memoriam sofia donu
Viața nu arareori ne aduce în prag oameni cu care inițial s-ar părea că ai prea puțin în comun, dar nu și în episodul cu Sofia Donu. Și nu doar pentru faptul că eram de pe aceleași meleaguri și o sevă din care ne trăgeam. Ceea ce n-a fost sa fie și în cazul în care ne-am cunoscut cu Sofia Donu.
Evenimentul s-a produs prin intermediul Eleonorei Ciumacov și ea doctorandă (aspirantă) suflet nobil care întotdeauna a fost deschisă comunicării și grație întâmplărilor fericite ne-am cunoscut cu Valeriu Canțer , Ilie Fiștic și altă lume departe de casa la Moscova la Academia de Științe a URSS-ului, mai bine zis la căminele în care locuiam. Invoc doar aceste nume din grupul nostru de altă dată deoarece spre regret toți patru au plecat în lumea fără de dor, iar lipsa lor cu nimic nu poate fi completată, doar amintirile care au rămas cu noi cei din dimensiunea aceasta. Amintiri care te întorc la discuțiile aprinse de odinioară de la cercetare până la cele de ordin cultural și schimb de informații și mult dor pentru locurile și cei dragi care ne așteptau să revenim acasă. A fost perioada în care fiecare dintre noi încercam să ne dezvoltăm mai mult decât ni se permitea, deoarece posibilitățile în metropolă erau mult peste cele din Chișinău, inclusiv accesul la cartea românească.
Doamna doctor Sofia Donu m-a surprins prin fermitatea și delicatețea de care dădea dovadă. Or, dintre noi toți ea era cea mai prinsă între rezultatele cercetării și dorul de mamă de a reveni cât mai curând acasă unde o aștepta fiica Diana. Ulterior ne-am reîntâlnit deja la Chișinău cu doctorate susținute. Între timp Sofia mai susținuse un doctorat a născut al doilea copil – fiica Victoria. Un dar care a ajutat-o să facă față vicisitudinilor și pierderilor abătute asupra casei-pierderea fiicei mai mari-Diana la 39ani. Chiar dacă era scundă de statură dumneaei s-a dovedit a fi o fire puternică în familie, dar și în promovarea cercetării și culturii naționale. A participat la organizarea și desfășurarea de manifestări tematice în calitate de secretar științific a revistei „Moldavian Journal of the Physical Sciences”, inclusiv prezentând comunicări privind rezultatele obținute din cadrul proiectelor. De asemenea, rămâne remarcabilă calitate de cântăreață a Domniei sale în Capela Corală Academia înființată la începutul anilor 80 în Academia de Știință. De-a lungul carierei a încercat să fie aproape de oamenii cu care activa, de cei care la un moment dat i-au solicitat ajutorul fără a aștepta să fie și ea ajutată la rândui-i.
Dar poate cel mai mult era ea înșiși în perioada SĂRBATORILOR DE IARNĂ, chiar dacă nici celelalte nu erau trecute cu vederea. Am evidențiat sărbătorile de iarnă pentru ca în ele dincolo de toate se împleteau colindele alese de o înaltă ținută morală cu cultura bucatelor pregătite conform datinilor. Și nu fără acele excepții remarcabile legate de plăcintele Sofiei care îi vor purta numele și sper vor fi oferite de acum încolo în numele ei. De numele Sofiei sunt prinse șiraguri de căutări pe care ea le încerca să le aplice pentru a da sens unei vieți cu prea multe decimări.
Evident plecarea celor dragi ne lasă un gol și durere în care cuvintele sună a gol. Buna mea prietenă a fost luptătoare și a încercat să țină la distanță nenorocirile cu care s-a confruntat, dar de această dată nu i-a reușit. Rămân cu speranța că, chipul ei va continua să fie prezent în memoria tuturor celor care au cunoscut-o și a celor care n-au reușit să-i spună acest lucru. Cu îndemnul să ne bucurăm de succesele celor din preajmă, să-i încurajăm când se află în pericol atât cât sunt în viață și nu când au plecat deja. Este o certitudine de memoria lor avem nevoie noi pentru a rămâne oameni și umani.
Dr. Habilitat, Conferențiar Universitar, Ana Pascaru